Bucuria culorii și a normalului – de Măriuca Oteteleșanu

Acest articol a fost scris de Măriuca Oteteleșanu și publicat în revista Plai străbun – Magazin pentru românii de pretutindeni, nr. 34

Deunăzi am fost la un vernisaj, invitată de numeroase ori la un coleg ce fusese mult timp plecat pe alte meleaguri. Personaje importante din cultura și critica românească erau prezente. Mă uitam uluită ce lume bună venise. Lucrările – câteva desene, o toporișcă înfiptă într-un trunchi, o cutie de metal vopsită-n galben, ca și geaca artistului… o găleată din care se scurgea, pietrificat, ceva… și niște pânze de mari dimensiuni cu desene – nu prea știu ce reprezentau. O masă amorfă din care ieșeau niște tuburi… eu una nu prea am înțeles nimic, dar criticii vedeau atâta poezie, filozofie, sensuri existențiale, încât am început să mă îndoiesc de inteligența mea și capacitatea de a prinde inefabilul și sensurile vieții.

O fostă colegă de liceu, și ea tot plasticiană, venise cu un album de pictură veche – admiram și eu peisaje, naturi statice, portrete.

Și uite așa mi-am adus aminte de colega și prietena mea de o viață, Mihaela Grozea Radian, plasticiană și pictoriță. E o plăcere să-i privești lucrările, devii un om normal, care nu trebuie să fie mutilat psihic, se bucură de frumos, de o armonie cromatică. Naturi statice compuse, simboluri vagi ce te duc cu gândul la timpul care trece, la perenitatea vieții, frumusețea florilor. Nimic care să te șocheze, să-ți umple sufletul de groaza existențială.

Armonia culorilor se evidențiază pregnant. În lucrări predomină tenta plată, dar se armonizează perfect, alternând platul cu modulația cromatică și vibrația pregnantă a culorilor; nimic nu e distorsionat, florile sunt flori, peisajele ne readuc în minte lumea copilăriei, când casele din străzile mici pe care locuiam ni se păreau ca de basm sau malul mării avea vraja lui. O chemare pe care nici acum nu o pot uita. Iernile cu lumina zăpezii nu te lăsau să stai în casă, iar o asemenea bucurie nu o mai regăsesc decât în arta ei.

Da, eu am nevoie de o pictură normală, în care să nu-mi fie sufletul, privirea, mintea chinuite… și așa în jurul nostru urâtul, războiul, tortura au pus stăpânire pe mintea și ființa umană.

Acum, la maturitate, când viața a lăsat-o și experiența acumulată într-o existență de muncă și-a spus cuvântul, Mihaelei i se pare că fiecare lucrare încă nu are forma perfectă. Dar ce-i perfect? Mereu dorim ceva mai bun, mai frumos.

Și-a lăsat sufletul să zboare în lumea ei: a naturilor compuse cu flori, scoici, clepsidre, care ne amintesc de timpul ce fuge – si odată cu el fuge și viața noastră… ferestre ce duc și ele spre alte orizonturi. Grafica cu linii ce curg unduite ne amintesc de liniile asemănătoare ale lui Picasso. Dar Mihaela e mare maestră în pictura pe lemn, un univers vrăjit în care oameni și animale se află într-o uniune perfectă. Nimic nu te deranjează, linia curge, culoarea se potrivește perfect, iar personajele de poveste nu fac decât să te transpună într-o atmosferă de vis. Sigur, poate au ceva, dar pe departe, din linia icoanelor pe sticlă, combinate cu visul lui Chagall.

Încă o dată să învățăm să iubim normalul și frumosul. Să ne bucurăm privind pictura normală a artistei Mihaela Grozea Radian.